Problema e că, deocamdată, mi-e teamă să mă uit cu adevărat în mine. Și mi-e teamă pentru că simt și chiar conștientizez că sunt anumite lucruri pe care le fac fără să le cred, dar le fac pentru că așa se face.
Acest gând împărtășit recent de către un bărbat mi-a amintit de o altă discuție petrecută cu ceva timp în urmă, într-o zi când m-am angajat din dor de munte să fac față mai multor provocări pe bicicletă. Am pornit dimineață devreme pe cărări, spre primele probe: una a rezistenței și a încrederii în forțele proprii de a urca pieptiș versantul unui întreg munte, cu bicicletele în cârcă, iar una a înțelepciunii de a alege cea mai bună traiectorie pentru a coborî pe ele o pantă abruptă, cu pietriș și curbe strânse, mărginită de nimic. Odată ajunși înapoi în vale, ne-am continuat drumul în aval, în compania unui râu alături de care am putut răsufla mai ușurați și ne-am întins la povești. Din vorbă în vorbă am ajuns la același subiect: frica noastră, a bărbaților, de a ne descoperi lumea interioară și de a povesti despre ea: Mi-e teamă de ceea ce aș putea descoperi. De omul care s-ar putea să văd că sunt.
Excursia ciclistă ne-a provocat totodată limitele echilibrului și respectarea angajamentului de a sta pe bicicletă tot drumul montan al unor chei stâncoase, presărate cu pietriș și trepte încăpățânate care au făcut tot ce le stătea în putință pentru a convinge temerarul să coboare de pe bicicletă. Iar la final am avut parte de tolănirea la soare într-o suită de poieni tăcute la poalele munților. Clipe de contopire cu peisajul și cu liniștea despre care adesea uităm că există dincolo de pereții urbei. Cu mintea limpede, calmă.
În urmă cu câteva zile am rememorat împreună experiența și frânturi din discuția acelei excursii. Bărbatul, care la vremea aceea îmi povestea despre teama de a privi în el, mi-a spus că aceasta ținea de teama de a dezamăgi și de eșec. Iar prin trei cuvinte mi-a amintit un lucru important: dor de libertate. Așa se simte dorința de trăire autentică, de eliberare de sub presiunea uneori zilnică a normelor sociale de masculinitate pe care suntem învățați că trebuie să le respectăm, indiferent de ceea ce simțim. Conștient ori aparent absent, acest dor este o dorință a noastră, a bărbaților, în timpul luptei de a atinge normele stabilite de societate, obținute prin acumulare mai degrabă decât prin conectarea la nevoile proprii: să avem succes, să câștigăm putere, să dobândim statut, să avem cât mai multe cuceriri sexuale, să facem bani, să deținem mașini, o familie, copii, prieteni, să nu rănim femeia în niciun fel, să ne pricepem la toate, să fim cei mai buni și întodeauna puternici. Mai nou, să fim permanent conectați în social media. Destul de multe norme și o demonstrație de acumulare demne de un erou legendar.
În acest context social, dublat de bagajul pe care îl ducem cu noi din relația cu părinții, ori din relațiile intime trecute, orice derapaj are șanse bune de a ne face să ne simțim dezamăgiți de noi înșine, insuficient de buni, și de a deveni autocritici. Cu atât mai mult cu cât în România trăim într-o cultură aproape instituționalizată a criticii și a accentului pus pe performanță. Nu e de mirare că trăim frecvent teama de eșec, de a fi vulnerabili, de respingere și de singurătate. Avem dificultăți în a ne controla furia, ne căutăm refugiul în muncă și în alte dependențe ca să fugim de problema reală.
Ca bărbați putem ajunge să ne subjugăm unei vieți care nu ne aparține în totalitate și să trăim un conformism material, fizic și emoțional, uneori echivalentul anulării propriei identități, în loc să devenim arhitecții propriei noastre vieți.
Nu învățăm ce înseamnă emoțiile și ce rol important au. Dimpotrivă, învățăm că e mai bine să nu simțim deloc, să le suprimăm. Că doar suntem bărbați! – auzim destul de des de la cunoscuți, ori prin mesajele din media. Cu alte cuvinte tindem să devenim absenți emoțional, ceea ce unii bărbați duc până în punctul în care intelectualizează orice sentiment sau emoție dureroasă. Asta are impact negativ asupra relației de cuplu și a copiilor care au nevoie de un model de relație sănătoasă, de afecțiune și acceptare, nu de distanțare și respingere din partea tatălui când ei își manifestă emoțiile. Cum să învețe o fetiță că merită să fie iubită necondiționat de viitorul ei partener dacă tatăl ei nu poate simți sau nu știe cum să îi dăruiască iubire nici ei, nici mamei ei? Cum să învețe un băiețel să-și gestioneze emoțiile dacă tatăl lui țipă la el când plânge, pentru că tocmai el, adultul, nu își permite să trăiască emoțiile și să înțeleagă nevoile de dincolo de ele?
Fugim de sentimentul de vulnerabilitate pentru că îl echivalăm cu slăbiciunea și ajungem să luăm decizii greșite. Ne construim un mecanism defensiv precum o cameră ermetică ai cărei pereți îi ridicăm în jurul emoțiilor cu mintea noastră.
Paradoxul este că această celulă singuratică ne îndepărtează chiar de noi înșine, ne face incapabili de a ne accepta și înțelege, de a ne iubi și a avea compasiune pentru noi înșine – chei principale pentru o viață împlinită și armonioasă. Nu doar că ne suprimăm trăirile emoționale, dar ne orbim abilitățile naturale de empatizare și compasiune, de a iubi, înțelege și accepta oamenii de lângă noi. Este un mecanism pe care l-am experimentat în trecut, mai ales într-o relație intimă în care am rănit profund raționalizând teama de intimitate și sentimentele de vină și rușine – Nu e și nu vreau o relație. E doar sex. Am văzut în filme, așa spune și lumea. M-am rănit și neglijat și pe mine însumi, nu doar femeia de lângă mine, nu am respectat pe niciunul dintre noi doi și m-am amăgit că sunt integru… și bărbat pe deasupra. Nu! Nu este vorba niciodată doar despre sex. Este mai profund de simpla intelectualizare a unei atracții ori nevoi biologice.
Tot așa prieteniile tind să devină superficiale, iar relațiile la locul de muncă au de suferit, în același timp cu performanța în business – unele decizii riscante, chiar falimentare, pentru că nu a existat o reacție emoțională echilibrată la evaluarea riscului, ori leadership toxic pentru oamenii din echipă.
E drept că studiile susțin înclinația biologică spre ascunderea și detașarea de emoții a bărbaților încă din adolescență, explicată prin prezența testosteronului. Însă cocktail-ul care ne definește tipul de personalitate are diferite ponderi între testosteron și alți trei hormoni principali care modelează diferit felul în care simțim și gândim. Așadar, a elimina emoțiile și sentimentele din ecuație este contrar naturii, cu efecte în toate aspectele vieții unui bărbat.
Excursia cu bicicletele este asemănătoare cu ieșirea din propria celulă a absenței emoționale și viața pe care o ducem apoi. E nevoie de conștientizarea stării de fapt, de o asumare și apoi de un angajament onest prin care spargem zidurile și începem descoperirea de sine. Însă nu întodeauna de unii singuri. Avem nevoie adesea să fim ghidați de mentorii care ne-au lipsit până acum și pe care avem responsabilitatea să îi căutăm: în familie, în cărți, în comunitatea în care trăim ori în persoana unui terapeut sau coach.
Ei ne pot da o reglare fină care ar putea să schimbe traiectoria vieții, cum a spus unul dintre cei doi bărbați. Astfel dobândim direcție, încredere de sine că mergem pe calea bună, precum și rezistență emoțională pentru multele descoperiri ale imperfecțiunilor proprii și a faptului că nu suntem singurii care am trăit acest miraj. Dobândim înțelepciunea de a discerne ce e congruent cu noi înșine și de a face alegerile conform cu valorile proprii. Reînvățăm echilibrul pentru a rămâne pe calea noastră ori de câte ori ceva ne destabilizează. Iar astfel devenim capabili să vedem în întreg lumea valoroasă din jurul nostru și să ne contopim autentic cu ea.
Conștiința faptului de a ști cine suntem, ca bărbați, și că nimeni altcineva nu mai poate schimba asta. Ea este adevărata libertate a bărbatului.