Nu există o poveste în deschidere. Nu de această dată. Pentru că așa este și singurătatea: nu avem pe cineva care să asculte activ, cu real interes, povestea noastră și să-i răspundă, să ne răspundă. Sau nu există o poveste cu sens la care să ne conectăm profund la rândul nostru. Atunci întâlnirea cu o persoană devine doar un schimb de informație căruia îi lipsește autenticitatea conectării, a sentimentului de a fi împreună. Chiar dacă povestea vieții noastre întâlnește povestea altei vieți, nu înseamnă că e suficient, ci doar că avem parte de cantitate. Lipsește calitatea, iar în unele cazuri lipsește inclusiv cantitatea.
Unul dintre cele mai importante cinci regrete ale oamenilor aflați la final de viață este acela de a nu fi păstrat o legătură mai apropiată cu prietenii. Dincolo de a fi în prezența lor timp mai îndelungat, regretul ține de o nevoie de conectare ce trece de cea fizică și intelectuală. Este nevoia de relaționare emoțională în care să simțim că suntem văzuți. Este vorba despre acel Te văd ca om, te ascult, te înțeleg, îți sunt alături și îți răspund.
Singurătatea pe care o resimțim în absența conectării emoționale este adesea mult mai subtilă, mai dificil de identificat, în funcție de capacitatea de conștientizare de sine a fiecăruia. Putem fi înconjurați de nenumărați oameni în timpul zilei și tot să ne simțim singuri – Nu am cu cine vorbi despre mine și ce mi se întâmplă. Nu există cineva care să mă poată ajuta. –, dar fără să ne dăm seama de acestea din cauza zgomotului de fiecare zi și a vitezei cu care trăim. Ceea ce n-o face mai puțin prezentă.
Există, în același timp, o singurătate care este benefică în anumite limite. Mai mult, avem nevoie să învățăm a fi singuri cu noi înșine. Fiecare dintre noi are diferite grade de intensitate și durată pentru această nevoie în funcție de tipul personalității: extravertit sau introvertit. Unii dintre noi suntem mai singuratici, alții mult mai conectați social. Iar noi, bărbații, avem cu atât mai mult nevoie de timp pentru noi înșine cu cât natura masculină presupune un imperativ al separării ca echilibru la cel al intimității – am nevoie din când în când de timp și spațiu doar cu mine sau cu prietenii mei.
Suntem construiți pentru conectare cu alți oameni, suntem ființe sociale și avem nevoie de relații sigure, ceea ce numim atașament securizant. Iar esența acestuia este intimitatea, cea care aduce cu sine calitatea ce lipsește din multe relații și capacitatea de reglare și echilibrare emoțională. Iar studiile arată că dincolo de nevoia de conectare se află și un mecanism de sincronizare a ritmului respirației, ale bătăilor inimii și alte semnale, inclusiv starea emoțională, cu partenera sau partenerul, cu copiii, părinții, colegii, prietenii, sau terapeutul.
Definiția cea mai întâlnită a singurătății este cea a unei stări de solitudine sau de a fi singur. Însă ea este definită și ca percepția de a fi singur, izolat, ca un sentiment negativ cu privire la relații sociale deficitare, ori un set complex de sentimente pe care le trăim când nevoile sociale și de intimitate nu sunt împlinite în mod adecvat. Aceste moduri de a privi singurătatea ne arată dimensiunea duală a interacțiunilor umane, indiferent de gen. Avem nevoie de prezența prietenilor, a familiei, a colegilor la muncă, însă nu este întotdeauna suficientă.
Numeroase studii confirmă faptul că singurătatea bărbaților, în faza cronică, tradusă ca o izolare emoțională, este printre cauzele unei sănătăți fizice și mintale precare, motiv pentru care este considerată un factor de risc ridicat de mortalitate. Scăderea performanței cognitive, creșterea riscului de apariție a bolii Alzheimer și intensificarea simptomelor depresiei, obezitatea, diabetul, presiunea arterială ridicată și bolile de inimă, sau cancerul, toate sunt acum considerate ca fiind cauzate și de singurătate. Faptul că se observă o creștere a nivelului de hormoni de stres explică accentuarea nu doar a stresului, ci și a anxietății și a furiei, însoțite de scăderea optimismului și a încrederii de sine. Toate acestea au efect direct asupra sănătății fizice și a perfomanței socio-profesionale. Nu în ultimul rând, singurătatea este un factor important al creșterii ratei suicidului la nivelul populației.
Fenomenul afectează atât bărbații, cât și femeile, dar există anumite diferențe între genuri, iar una dintre acestea este semnificativă și ține de modul în care reacționăm ca urmare a stereotipurilor despre masculinitate la care am fost expuși, de respingerea afectivității bărbaților și implicit a vulnerabilităților lor. Bărbații învață că emoțiile nu sunt o caracteristică masculină, iar exprimarea acestora devine cu atât mai mult o dovadă de slăbiciune. Ele se transformă astfel în sentimente de rușine, de inadecvare, de ratare socială, iar o rezultantă este faptul că evităm să cerem ajutorul, să vorbim despre emoțiile noastre, ori să arătăm că înăuntru nostru uneori suferim în tăcere desi poate că din afară se vede un om zâmbitor. Ne ferim să spunem că ne simțim singuri.
Iar pentru că nu învățăm despre emoțiile noastre și cum ne pot fi de fapt de ajutor, este posibil să ne lipsească într-o mare măsură capacitatea de a le identifica și exprima, fapt care contribuie cu atât mai mult la agravarea simptomelor singurătății, și prin urmare a depresiei. “Absența emoțională”, cum o numește Alon Gratch în cartea Dacă bărbații ar vorbi, este inclusiv cauza somatizărilor ca mod prin care emoțiile ies totuși la suprafată, fierbând ca într-o oală pusă pe foc și peste care s-a pus un capac pentru a le împiedica să se manifeste.
În Marea Britanie, fenomenul singurătății este considerat suficient de important pentru ca în 2017 să asistăm la numirea unui ministru pentru singurătate. În Statele Unite, fenomenul este de asemenea considerat a fi un fenomen social de amploare și implică riscuri severe pentru sănătatea mintală a populației și pentru economie. De altfel, datele statistice din SUA indică faptul că bărbații occidentali sunt în general mai vulnerabili din acest punct de vedere, plasând singurătatea cronică printre principalele cauze ale suicidului în rândul bărbaților.
În România, datele statistice publicate de Eurostat în 2014 indică faptul că rata suicidului este de 3 ori mai mare în rândul tinerilor bărbați comparat cu femeile și cu aproape 50% mai mare în comparație cu media UE. Situația devine cu atât mai dramatică cu cât crește categoria de vârsta: în cazul bărbaților între 50 și 54 de ani, rata suicidului ajunge să fie de 8 ori mai mare decât a femeilor și tot cu aproape 50% mai mare față de media UE.
În ciuda faptului că singurătatea este sursa unuia dintre cele mai importante regrete, așa cum povesteam la începutul articolului, ajungem adesea să ne construim viața astfel încât să alimentăm tocmai sursa. Un cerc vicios, un fel de profeție auto-împlinită.
Cel mai lung studiu realizat pe bărbați al Universității Harvard, timp de 80 de ani, a relevat faptul că o viață fericită și speranța de viață sunt semnificativ mai bune în rândul bărbaților care au avut parte de relații sănătoase și împlinite de-a lungul vieții, în cuplu și cu prietenii. Acestea ajută inclusiv la reducerea abuzului de substanțe, precum alcoolul, sau a fumatului, ceea ce în final contribuie la o sănătate fizică mult mai bună.
Investiția în relații sănătoase și de calitate ne ajută ca după vârsta de 60 de ani să avem un sprijin emoțional și o sursă de regăsire în acestea pe termen lung. Iar ceea ce recentele cercetări scot la iveală constituie și un semnal de alarmă nu doar cu privire la ce avem de făcut pentru a avea o viață de calitate și lungă, ci și cu privire la faptul că e nevoie să ne întoarcem către vârstnici și să le acordăm mai multă importanță și atenție în societate.
Suntem față în față cu o provocare și o schimbare culturală care are nevoie de atenție și timp. De aceea e nevoie ca noi, bărbații, să fim obiectivi și onești cu noi înșine și cu cei din jur. Dacă am fost învățați să cărăm povara de unii singuri, să strângem din dinți și să nu împărtășim greutățile întâmpinate, e nevoie să reînvățăm cum să ne apropiem și să cerem ajutorul: Avem nevoie de relații de calitate, să ne dăm voie să fim vulnerabili și să ne împărtășim imperfecțiunea, nesiguranțele. Avem nevoie să acceptăm faptul că nu putem de fapt să fim perfecți și să rezolvăm totul de unii singuri.
